Umblam pă dasupra viilor înt-o sară, veneam dă la coasă colea-ntr-a Cărăstelecului… Nu era chiar noapte. Ci aşe ca atunci când zâua să moşcoleşte cu noaptea şi zările-s roşii. Ş-apu cum meream pă lângă pădure spre sat numa’ mi să pare că văd nişte dihori mari lângă lanu’ dă mălai a’ Iuonu Mitrului. Hoam’ bate-i că mari erau, mă! M-am apropiet dă ei gândind că i-oi sfârteca cu coasa, Hoam’ bate-i că numa’ mie câte galiţe mi-or pieit!
Numa’ că când m-am apropiet mai tare că eram ca d-aci până la pipirigu’ cela, m-am oprit ca trăznit! Adicăta nu ştiu cum să-ţi povestesc io cum îi aia şi te uiţi ca prostu’ şi să nu ştii dacă să urli, să râz or să-ţi faci cruce!…
Nu erau dihori! Dihori pă dracu’! Nu ş’ cum am gândit că pot fi ăia dihori aşe mari, da’ era întunerec şi nu să vedea bine. Ş-apui să-ţ zâc de ce eram io aşa dă trăznit: Erau tri viezuri. Unu’ stătea pă spate şi ţânea vo’ 3-4 cucuruzi pă burtă, iară ceilanţi doi îl trăjeau pă cela dântâi dă picioare. Îl trăjeau ca p-o sanie o’ ca p-un căruţ! Numa’ dracu’ o mai văzut aşe comèdie! Şi cum am rămas io aşe înţepenit nici nu ştiu cât, yi or avut răgaz şi intre în pădure şi să să piarză-n beznă…
Etichete: dihori, povesti de la tara, viezuri
noiembrie 20, 2008 la 8:45 am |
Mare comedie, zău aşe…